La 15 ianuarie, se împlinesc 174 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, poetul național al
românilor.
Pentru cei mici un material educativ privind viața și opera scriitorului este disponibil aici:
https://www.youtube.com/watch?v=ijF2yUKoRhk&fbclid=IwAR0UyniV7TXcqoLLeVlPp_MUg5RADSXgxJIXRqjkwAx2fpbgG5qHlIfx0cQ
Iar pentru cei mai mărișori un material util este disponibil aici:
https://www.didactic.ro/materiale-didactice/din-tainele-slovelor-eminesciene
„Luceafărul poeziei româneşti“ sau „poetul nepereche“
Aşa a fost numit, de-a
lungul vremii, Mihai Eminescu cel care a stârnit o adevărată revoluţie în
literatura română. Acum, la 174 de ani de la nașterea sa, există centre de
studii eminesciene, dar şi profesia de eminescolog.
În afară de ceea ce
știm cu toții din cărțile de școală , să încercăm să aflăm cum era de fapt omul
Mihai Eminescu.
Mihai Eminescu
impresiona la prima vedere, avea o charismă extraordinară şi un fizic foarte
plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui
Eminescu, Mihai Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să
susţină această părere. „Şi astăzi, chipul lui minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu....
era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără ca fiinţa sa să
atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe
noi, copiii”, scria Mihai Mavrodin
într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“.
„Eminescu
era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi
era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de
multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit
din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii.
Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, îşi începe discursul,
pentru „Adevărul”, Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat, ani
la rând, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet.
Istoricul botoşănean
Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era
vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor,
molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de
revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în
jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest
talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte
un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, spune Median.
Printre lucrurile mai
puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar
şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu
îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest
salut al său stârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau
să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci
răspicat:«Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj şi cu un umor fin”, spune
istoricul Gheorghe Median. Totodată, apropiaţii poetului povesteau că Eminescu
avea şi un tic verbal. Ştefanelli spune că, de când l-a cunoscut, de elev,
obişnuia să folosească mereu expresia „pur şi simplu”, aproape în orice
context. Totodată se spune că Eminescu nu obişnuia să înjure. Nici măcar când
se ameţea de la băutură. Singura lui înjurătură ar fi fost „Tu-i neamul
nevoii!”.
Mai jos avem semnătura
lui Eminescu și cele patru fotografii cunoscute ale lui Eminescu, la diferite
vârste.
”Scrisoarea III” în interpretarea actorului Gheorghe Cozorici
Prietenia este un lucru deosebit. Dar o prietenie ca cea dintre
Mihai Eminescu şi Ion Creangă este ceva cu totul şi cu totul aparte. Câte
ceasuri vor fi petrecut împreună, citind din scrierile proprii, povestind,
râzând, lăcrimând, vorbind despre şcoală, despre ţara şi limba lor dragă!
Eminescu, un visător cu idei filosofice, Creangă mereu pus pe şotii, un om mare
cu inima de copil.
După numirea sa, în 1875, ca revizor şcolar, Mihai Eminescu a
întreprins inspecţii şcolare în mai multe zone. Cu acest prilej, Eminescu l-a
descoperit pe învăţătorul Ion Creangă. Prietenia între ei s-a legat imediat.
Eminescu a trimis ministrului un elogios raport prin care-i aducea la
cunoştinţă „opera acestui modest dascăl”. Apoi, tot el îl va lua „mai cu vorba,
mai cu forţa”, pe Creangă, la „Junimea”, unde a citit „Soacra cu trei nurori”.
Ascultându-i povestirile despre copilăria lui, Eminescu l-a îndemnat
să scrie aceste amintiri, să se bucure și alții de ele: „Bădiţă
Ioane, mă supăr tare pe matale, dacă nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea
alcătui cea mai atrăgătoare carte de povestiri în limba română, s-o citească şi
cei mici şi cei mari.” Ascultând sfatul
prietenului său drag şi al altora, Ion Creangă a scris minunatele sale
„Amintiri din copilărie”.
La rândul său, Creangă avea faţă de Eminescu o admiraţie deosebită.
Pe un manual de geografie primit în dar de la Eminescu, păstrat cu sfinţenie,
Creangă va scrie: „Dăruit mie de d. Mihail Eminescu, eminentul scriitor
şi cel mai mare poet al românilor 1878”.
Când Eminescu este destituit din funcţia de revizor, cel care îi
sare în ajutor este Creangă, care-l găzduieşte în bojdeuca sa din Ţicău.
Amândoi vor petrece toamna şi iarna, Eminescu „cizelându-şi versurile,
redeşteptând trecutul şi trezind la viaţă nouă limba veche şi înteleaptă a
cronicarilor”. În schimb, Creangă va termina „Moş Nechifor Coţcarul”. S-au
despărţit cu greu, dat fiind faptul că Eminescu a fost numit redactor la ziarul
„Timpul”. Au păstrat mereu legătura. Îndurerat, Creangă îi scrie acolo:
„Bădie Mihai, această epistolă ţi-o
scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună; unde mata uitându-te pe
cerul plin de luminăţii, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase. Bădie Mihai, nu
pot uita acele nopţi albe, când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu…”
În 1889, la auzirea veștii că Eminescu s-a stins din viață, Ion
Creangă a știut că a pierdut un prieten pe care nimeni nu-l putea înlocui. Fu
văzut plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu.
La câteva luni de la moartea lui Eminescu (la 15 iunie 1889), în decembrie
1889, în noaptea de Anul Nou, Ion Creangă se stinge din viață la Iaşi, fiind
înmormântat în cimitirul "Eternitatea".
Și acum , să citim
împreună câteva din poeziile poetului-nepereche !
